Se incarca...

Salvarea Gabrielei

De Adrian Lungu

Fotografii din arhiva stgabrielambulance.com


Viața Gabrielei Teleman e punctată de momente de pierdere, bucurie, găsire și învățare. Viața Gabrielei Teleman poate fi împărțită într-un „înainte” și un „după”.

Înainte de 1994, în 40 de ani de viață, Gabriela Teleman părea că le făcuse pe toate: era căsătorită, avea o fiică, lucrase în Galați ca tehnician dentar și plecase în Africa împreună cu familia, după ce soțul obținuse un contract de muncă în industria pescuitului. 

Fugind de spitalele românești, tot în sudul Africii a găsit, în 1991, și condiții mai bune de tratament pentru fiica ei diagnosticată cu diabet. În 1994, fiica s-a îmbolnăvit de pericardită și a trebuit transportată cu avionul în capitala Namibiei, Windhoek. Atunci, în acel avion, s-a petrecut momentul care a schimbat și a dat un nou sens vieții Gabrielei. Vorbind cu paramedicii din avion a realizat că aceasta îi este vocația: avea să fie paramedic. 

După, începând cu 1994, a urmat cursuri la Cape Town și a  devenit prima femeie paramedic din Namibia. În același an, orașul care îi devenise casă, Walvis Bay, un loc în care deșertul se întâlnește cu Atlanticul, a fost cedat Namibiei de Africa de Sud. A lucrat timp de nouă ani într-o companie privată din domeniul primului ajutor.


Apoi a venit un alt an hotărâtor, 2003, când a hotărât să plece de la compania care oferea serviciile de paramedicină doar celor asigurați sau care puteau plăti. Și-a înființat propria organizație neguvernamentală, St. Gabriel Community Ambulace Trust, împreună cu o prietenă și o mașină care fusese folosită pentru a transporta pește, și a început să preia apeluri de urgență, indiferent dacă cei care sunau aveau asigurare sau nu. 

De atunci, zilele ei sunt o continuă luptă pentru supraviețuirea financiară a organizației, care se susține mai ales din contractele de asistență medicală pe care le are cu firme din turism, petrol, pescuit sau cinematografie.  Spune că a încercat să colaboreze cu donatori mari și să scrie proiecte care să-i finanțeze activitatea, dar n-a avut succes. Crede despre ea că e mai bună atunci când vorbește decât atunci când scrie. De aceea a reușit să determine pe mulți să o ajute, convingându-i că „acest serviciu e cel mai bun lucru care se poate întâmpla Namibiei”. Un programator din Brașov i-a construit site-ul, după ce a văzut emisiunea cu povestea Gabrielei, la Antena 3. A primit donații dintre cele mai diverse, de la mașini la tărgi, dar  povestea defibrilatorului e cea pe care o spune cu cea mai mare încântare.

Încă de la început, St. Gabriel a început să ofere servicii de asistență medicală numeroaselor platouri de filmare de la Hollywood venite în Namibia. Una din echipele atrase de dunele nesfârșite de nisip ale deșertului Namib a fost cea a filmului Flight of the Phoenix (2004). Starul filmului, Dennis Quaid, a stat de vorbă cu Gabriela. „Sunt o vorbăreață”, spune ea. „Nu pot să-mi țin gura, îmi place să vorbesc. Te ajută să cunoști oameni, să cunoști tradiții, să cunoști obiceiuri. Cred în comunicare ca mod de a face oamenii să se respecte.” Printre altele, actorul a întrebat-o, la sfârșitul lui 2003, dacă are nevoie de ajutor. Pe 4 ianuarie 2004, după ce echipa a revenit la filmări după vacanța de sărbători, Quaid a venit cu un defibrilator în rucsac și i l-a dat Gabrielei.


Pentru o organizație care se ocupă cu salvarea de vieți, un defibrilator este esențial. Atât pentru că poate salva oameni aflați în stop cardiac, dar și pentru că avându-l organizația îndeplinește un standard și este autorizată la un alt nivel. Gabriela era calificată să folosească aparatul, dar atunci, la început, nu și-l permitea.

Banii sunt lucrul pe care Gabriela n-a reușit niciodată să-l obțină cu ușurință, chiar dacă a muncit mult și a făcut sacrificii personale care au marcat-o. Printre dificultăți se numără faptul că serviciile de ambulanță private o consideră și o tratează ca pe o concurentă. Un alt lucru care o preocupă este faptul că Motor Vehicle Accident Fund, o companie care are ca scop ajutarea și compensarea victimelor accidentelor de circulație, datorează 550.000 de dolari namibieni (30.000 de euro) către St. Gabriel, acumulați din 2012, dar refuză să plătească. Un avocat care a lucrat pro-bono nu a reușit să recupereze banii, iar acum speranțele Gabrielei stau într-un ombudsman. În ultimă instanță ea plănuiește să i se adreseze președintelui țării.

Ca urmare a dificultăților financiare, St. Gabriel a redus personalul la nouă, după ce ajunsese la 15 angajați. Numărul ambulanțelor a ajuns la șapte.

În ciuda greutăților, Gabriela spune că ar lua-o pe același drum dacă ar fi să se întoarcă în timp. „Cred că meseria asta a fost să fie pentru mine, și-mi dă niște satisfacții extraordinare. [...] E foarte rewarding. Ai satisfacție imediată. Pentru că tu ești cel care face diferența între viață și moarte.”

*

În august 2015, Gabriela Teleman a fost în România, a vizitat SMURD Galați și s-a întâlnit, într-o emisiune TV și cu cel despre care spune că e idolul ei, fondatorul SMURD, Raed Arafat. Îl admiră pentru că a reușit să construiască un serviciu de urgență performant, deși amândoi au început cu puțin, cu contribuții personale. Și-ar fi dorit să vorbească mai mult cu el, să-l întrebe „cum de a reușit să aducă serviciul să fie susținut singur. Eu am rămas tot la stadiul în care pun bani din buzunar și mă chinui mult să plătesc salariile.”

Gabriela are planuri multe, în ciuda puterii financiare mici. Și-ar dori să înființeze în Walvis Bay un spital pentru copii, cu doctori din toată lumea care să vină prin rotație în Namibia și să îmbine munca voluntară cu vacanța. Când se gândește la mama ei pe care a adus-o în Namibia și care a murit în urmă cu șapte ani, Gabrielei îi dau încă lacrimile. Și-ar dori și un serviciu de îngrijire pentru bătrâni, „un loc cu multă dragoste, veselie”. Deocamdată n-a reușit să entuziasmeze niciun finanțator cu ideea ei. „Toată lumea face bani, eu visez la servicii de caritate,” spune ea.


Dar face mai mult decât să viseze. A început construcția la o cameră de gardă „unde să fie fiecare acceptat” înainte de a fi trimiși spre spitale. Așteaptă și contribuții românești pentru inițiativa ei. „Aș vrea să fac mult mai mult. Am fost impresionată de ce se face în România. Și aș vrea să aduc steagul românesc aici.”

Viața ei personală a avut suișuri și coborâșuri. A divorțat, dar a învățat că „și despărțirea e parte din dezvoltarea personală.” „În viață trebuie să fii și singur ca să-ți poți da seama dacă mai poți sta pe picioarele tale,” spune Gabriela, care a făcut cursuri de life transformation coach. În perioada grea de după divorț, a stat timp de o lună de zile, cu o echipă britanică care filma un documentar, într-o comunitate tribală himba, una dintre cele mai vechi și nealterate populații. Își dorea să afle cu ce a greșit, iar luna aceea fost parte a călătoriei ei ca femeie. „Mi-am vindecat viața”, spune ea.

Fiica ei este căsătorită, și lucrează ca medic homeopat și profesoară în Africa de Sud. Și profesor la o facultate. Are un cabinet privat, conduce o asociație pentru bolnavi de diabet și duce studenți să trateze pacienți fără bani. „ Deci a luat și ea ceva de la mama,” spune Gabriela râzând.

Gabriela Teleman face în fiecare zi din toate: și muncă de birou și condus ambulanța și paramedicină. Se simte norocoasă pentru că e un om care a obținut ce-și dorește. Îi îndeamnă pe toți din jur să-și găsească o muncă prin care să aibă grijă de oameni. „Ce simți tu te face bine. Nu banii sunt partea cea mai importantă, ci să învățăm să iubim,” spune ea. „Eu visez, că nimeni nu mă oprește.”


Seria „Povești românești de solidaritate în lume” este realizată în cadrul proiectului „România solidară în lume", derulat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, finanțat parțial de către Ministerul Afacerilor Externe prin programul României de cooperare pentru dezvoltare, RoAid, și implementat cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția Ministerului Afacerilor Externe sau a Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală.
×

Acest site folosește cookies. Navigând în continuare vă exprimați acordul asupra folosirii cookie-urilor.

Detalii