Se incarca...

Pragmaticul

De Adrian Lungu

Fotografii din arhiva personală a lui Ștefan Roman


Ștefan Roman este un profesionist din domeniul cooperării pentru dezvoltare care crede în rezultate concrete. Crede în schimbările vizibile, pentru că el a reușit să facă astfel de schimbări.

În iunie 2011, Ștefan era într-o Toyota albă de teren, cu un abțibild  cu inițialele „GIZ” pe capotă, care trecea prin fața pieței centrale din Bujumbura. Bujumbura, capitala Burundiului – un stat din inima Africii – îi păruse lui Ștefan un oraș mic pentru o capitală, atunci când îl văzuse prima oară. În același timp, Burundi îi păruse mai organizat decât Congo, a cărui graniță e aproape și care se întinde în partea cealaltă a lacului Tanganyika. Șoferul, în stânga lui Ștefan, înainta cu grijă, din cauza îmbulzelii. Oamenii se grăbeau în toate direcțiile, spre piață sau spre autobuzele din stația aflată în același loc. Prin fața mașinii, la un moment dat, a trecut o tânără, îndreptându-se spre unul din autobuze. Ștefan a urmărit-o cu privirea, uimit. Mașina a mai înaintat câțiva metri. „Ai văzut-o?”, l-a întrebat pe șofer, care a dat din cap că da, o văzuse. „Oprește mașina!”
*
Ștefan Roman era în Africa din martie 2009. Lucra în Sud Kivu, o zonă din Republica Democrată Congo, unde conflictele din ultimii ani aduseseră regrese: opriseră ciclul agriculturii, împuținaseră relațiile comerciale și diminuaseră autoritatea oficialilor locali. Ștefan auzea adesea focuri de arme grele, autoritățile locale nu mai aveau birouri, zona era lipsită de apă curentă și electricitate și Sud Kivu își căpătase infama poreclă de capitală mondială a violurilor.


Ștefan, azi un ardelean de 35 de ani cu barba tunsă la fel de scurt ca părul, cu ochi blajini ascunși în spatele ochelarilor și care zâmbește discret, dar cu toată fața, ajunsese acolo pentru că își dorise asta. Era manager într-un proiect al organizației guvernamentale germane pentru dezvoltare GTZ, azi numită GIZ. Drumul care îl adusese pe Ștefan până în Congo pornise cu mult timp înainte, de la liceul german din Cluj, trecuse pe la facultatea de geografie a Universității Babeș-Bolyai, apoi printr-un program de geografie a ţărilor în curs de dezvoltare de la Universitatea din Tübingen, Germania. Urmaseră stagii de studii sau de practică în Cuba, Bolivia, Argentina, Chile, Brazilia și Peru. Lucrarea de diplomă în planificare teritorială și-o bazase pe cercetarea proceselor participative din comunitățile locale din Peru, pe care o făcuse bătând la pas sate de la peste 4.000 de metri din Anzi. Urmase o specializare de un an în Cooperare Internațională pentru Dezvoltare la Universitatea Humboldt din Berlin și angajarea la GTZ. 

Își dorea să lucreze în proiecte în care să aibă contact cu oamenii: „să fiu în teren şi să văd cu ochii mei cum apar rezultatele proiectului”. A trecut printr-un proces de selecție pentru a pleca să lucreze în Afganistan, dar în ultima clipă a apărut oportunitatea de a pleca în Congo și a ales să meargă acolo.

Așa a ajuns pe malul lacului Tanganyika, în satul Baraka din provincia Sud Kivu, manager într-un proiect care avea ca scop să faciliteze tranziția de la asistenţă umanitară la dezvoltare și să stimuleze activitatea administraţiei publice şi agricultura într-un teritoriu numit Fizi. Acolo, înainte de conflictele întinse pe 16 ani, oamenii trăiau din agricultură și comerț, dar în prima decadă a anilor 2000 ajunseseră dependenți de ajutoarele umanitare.

GTZ (astăzi GIZ - Die Deutsche Gesellschaft für Internationale Zusammenarbeit) este una din cele mai mari organizații pentru dezvoltare internațională din lume. Ștefan, care a trecut printr-o pregătire de o lună în Germania, înainte de plecarea la post, și apoi prin câteva zile de introducere în Kinshasa, spune că organizația are ca particularitate faptul că încearcă să lucreze cu autoritățile locale, spre deosebire de alte organizații care își realizează proiectele fără a implica autoritățile și ajung uneori să creeze structuri paralele, care le subminează pe cele oficiale.

Proiectul în care a lucrat Ștefan timp de trei ani își propunea să readucă securitatea alimentară într-o regiune de dimensiunea a trei județe: trebuia mai ales să implice din nou oamenii în agricultură și în comerțul cu produse agricole. Proiectul a avut însă printre scopuri și întărirea autorităților locale – capacity development în jargonul organizațiilor internaționale – care la început nu aveau nici măcar birouri. GTZ a sprijinit trecerea de la agricultura de subzistenţă la una de piaţă organizând seminarii pentru inspectorii agricoli, distribuind semințe mai bine adaptate la condițiile climatice şi rezistente la boli, dar și prin cursuri de zidărie, mecanică auto și tâmplărie, ba chiar cursuri cu noțiuni de bază de administrare a propriei afaceri. 

Proiectul, care a fost „un pas în plus față de ajutoarele umanitare”, după cum spune Ștefan, care a fost implicat în toate activitățile, trebuia să dureze trei ani dar în urma insistenţelor lui a fost prelungit cu un an, apoi cu încă trei. „Cu un proiect de trei ani nu faci nimic” spune el, pentru că ai nevoie de 10-15 ani pentru astfel de reconstrucție .
*
Din Baraka, localitatea de 15.000 de oameni din Sud Kivu unde lucra, Ștefan venea des în Bujumbura, pentru că organizația lui avea un sediu administrativ acolo. Drumul de vreo 115 de kilometri, pe „șoseaua” N5, putea dura două ore, dacă era uscat și „mai trăgeau o lamă” cei de la ONU, sau putea dura șase-opt ore, când era desfundat, în timpul anotimpului ploios. 

În vara lui 2011, când a zărit-o pe tânăra burundeză care traversa strada grăbită spre autobuz, Ștefan tocmai ajunsese în capitala Burundiului. A sărit din mașină, a alergat după ea și a oprit-o când urca în autobuz. Și-a cerut scuze pentru gest, apoi i-a dat numărul de telefon și i-a spus c-ar vrea s-o cunoască. 

„Trei zile am suferit, după o săptămână cred că am uitat de ea, după zece zile a sunat”, își amintește Ștefan. A aflat că o cheamă Diane Inamahoro (numele ei înseamnă „cea care vine cu pace”), tocmai termina facultatea de drept și au început să se vadă. „Ne-am întâlnit prima oară, a doua oară, a zecea oară”, chiar dacă Diane era reticentă, pentru că el era alb, iar fetele care umblă cu albi nu sunt bine văzute.

La a treia sau a patra întâlnire l-a dus pe Ștefan să-i cunoască mătușa și unchiul, la care locuia în Bujumbura. Iar mătușa lui Diane l-a întâmpinat cu „bună ziua, ce faci?”, după care i-a arătat carnetul de note de la liceul „Jean Monnet” din București, unde învățase în anii ’80, cât timp tatăl ei lucrase la ambasada Burundiului în România.
*
„Peste tot pe unde am fost mi-am luat țoagla cu mine”, spune Ștefan, un împătimit călător pe bicicletă, președintele Clubului de Cicloturism „Napoca”, o organizație activă mai ales în ecologie, infrastructură și sport. Și-a dus bicicleta în Europa, America de Sud, Caraibe și Africa. A bătut Rwanda și Burundi cu bicicleta în lung și-n lat, dar în Congo i-a fost teamă să meargă cu bicicleta pe distanțe lungi, din cauza grupurilor înarmate foarte imprevizibile. „Eram prea bine informat de ce se întâmplă”, spune el zâmbind.

Când se afla acolo au izbucnit lupte grele și în zona în care lucra se trăgea cu mitraliere și obuze și, la cererea misiunii ONU de stabilizare, combatanții au oprit focul până când o parte din populaţie şi personalul organizațiilor din domeniul dezvoltării au părăsit zona.
După trei ani de lucru în Africa, Ștefan își dorea să plece. Locuise trei ani într-o colibă circulară de cărămidă dintr-o curte prăfoasă, cu o singură cameră și două ferestre, cu acoperiș de stuf și un aparat de aer condiționat sub geam, cu o securitate personală precară și un job în care uneori mai mult supraveghea munca angajaților decât făcea project management.

Dar satisfacția muncii în Sud Kivu îl înviorează și acum. Spune că atunci când a plecat erau de zece ori mai multe tarabe cu ceapă, roșii sau varză pe marginea drumului decât atunci când începuse proiectul. Cele două șosele pe care organizația lui le-a construit între zona de litoral și cea de podiș (accesibil până atunci numai pe un drum ocolitor) s-au dovedit a fi exact ce lipsea comerțului local și relațiilor dintre oamenii celor două zone. Oamenii au început să folosească cele două drumuri (care au redus distanța dintre cele două zone de la 130 la 20 de kilometri) pentru a face comerț cu lactate (cei din zona înaltă) și cu pește sau produse agricole (cei de lângă lac). De-a lungul drumurilor au apărut parcele cultivate și fiecare sat a început să aibă piața lui.

Dacă administrația statului aproape dispăruse din viețile oamenilor, acum ei își înscriu din nou copiii într-un registru al nașterilor. Clădirea administrativă construită în timpul proiectului este cea mai modernă întâlnită pe distanțe de sute de kilometri (și lângă ea au construit și alte organizații), autorităților li s-a construit un hotel pe care îl folosesc pentru autofinanțare și în Baraka a apărut chiar și un internet cafe.
*
Ștefan Roman și Diane Inamahoro locuiesc de trei ani în Cluj și au și o cabană pe malul lacului Tarnița. Au împreună două fete, Jessica, de doi ani și Vanessa de un an. Anul acesta sunt ocupați să pună pe picioare o afacere de închiriere a cabanei și un club de yachting pe Tarnița. Au fost doar de două ori plecați în tură, cu bicicletele, cu bagaje, cu cort, cu fetele. O dată în secuime și o dată în Valea Hârtibaciului. Jessica are deja prima ei bicicletă, fără pedale, iar Ștefan crede că la anul va trece la una cu pedale.




Diane a venit în România cu Ștefan și a făcut un master în dezvoltare internațională la „Babeș-Bolyai” după care a început să lucreze în proiecte ale unor ONG-uri. A învățat românește și, împreună cu Ștefan, a inițiat „Grupul de Parteneriat România-Burundi”, o organizație deocamdată informală, care promovează cultura burundeză – și în general africană – în Cluj. În viitor, grupul ar putea iniția schimburi de experiență, academice și culturale, și stagii în Burundi.

Cei doi au fost împreună în Burundi, împreună cu prima lor născută dar, după nașterea Vanessei, nu au mai ajuns, mai ales că țara a devenit nesigură după ce președintele și-a asumat un al treilea mandat și violențele între facțiuni politice s-au înmulțit.

Ștefan spune că, după 13 ani petrecuți în străinătate, se bucură în fiecare zi petrecută în România alături de familie, mai ales că tatăl lui – cel care i-a transmis pasiunile pentru natură, ciclism și pentru navigația cu vele – are 85 de ani. Dar asta nu înseamnă că nu va mai pleca să lucreze în țări în curs de dezvoltare, și își dorește să lucreze, mai ales în proiecte GIZ, organizație cu ale cărei metode e de acord. 

Telefonul lui are ca ton de apel un cântec burundez iar el răspunde – când în română, când în maghiară. De altfel ar putea răspunde și în germană, engleză, franceză, spaniolă sau portugheză. Dacă-l întrebi cum de știe atât de multe limbi îți răspunde, modest, pe ardelenește, zâmbind cu ochii: „dacă-i musai, ce să fac?”

Seria „Povești românești de solidaritate în lume” este realizată în cadrul proiectului „România solidară în lume", derulat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, finanțat parțial de către Ministerul Afacerilor Externe prin programul României de cooperare pentru dezvoltare, RoAid, și implementat cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția Ministerului Afacerilor Externe sau a Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală.


×

Acest site folosește cookies. Navigând în continuare vă exprimați acordul asupra folosirii cookie-urilor.

Detalii