Se incarca...

Al șaptelea optmiar

Povestit lui Adrian Lungu


Alex Găvan urcă vârfuri de 8.000 de metri, fără oxigen suplimentar. În 2015 a urcat însă un alt fel de munte, nu mai puțin solicitant din punct de vedere al implicării.


În ultimii zece ani, Alex Găvan a urcat șase din cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri din lume. În aprilie 2015, când a avut loc cutremurul din Nepal, se afla în tabăra de bază pregătindu-se să urce pe Lhotse, care ar fi trebuit să fie al șaptelea optimiar. 

Foto: Karim Hayat - Alex Găvan pe vârful Broad Peak - 8047m, iulie 2014, Pakistan

La început a fost tăcere

În primul rând,  aşa cum am scris atunci „there is a time for doing and a time for talking”. A venit cutremurul, a fost avalanşa, eu am supravieţuit. În momentul în care e o avalanşă şi sunt mulţi oameni sub zăpadă, timpul este absolut critic. Atunci s-a declanşat o operaţiune de căutare şi de salvare din avalanşă şi de acordat primul ajutor pentru oamenii ăia, care a durat din dimineaţa în care s-a produs cutremurul până a doua zi dimineaţa, în care timpul a fost absolut critic.

De exemplu, cel de-al doilea om pe care l-am cărat eu şi colegii mei n-a supravieţuit nopţii. Și nu doar că nu a supravieţuit, dar din momentul în care l-am luat de unde era, [alpinistul] Willie Benegas mi-a făcut un semn de genul „s-a terminat”. [Dar] omul respira, nu puteam să-l las.

Imediat după ce mi-am dat seama că am supraviețuit, mi-am dat seama că trebuie să acţionez, să-i strâng pe oameni. Eu eram OK, oamenii cu care eram acolo erau în regulă (cei cu care împărţeam Base Camp-ul) şi că trebuie să ne organizăm repede şi nu e timp de pierdut. În acelaşi timp eram foarte conştient că maică-mea probabil, în special, o să vadă foarte repede că a fost ceva în Everest, şi ar fi făcut infarct. Dacă o sunam mă mai ţinea ea jumătate de oră la telefon să-i explic totul. Telefonul meu de satelit e conectat la contul meu de Twitter, la site, la Facebook. Și eu trimit un sms care se publică pe Twitter pe Facebook şi pe site. Scopul meu atunci nu a fost să fiu reporterul BBC-ului ci pur şi simplu să anunţ că sunt bine.

După asta a urmat o întreagă nebunie. S-a întâmplat ca tweetul ăsta să fie prima informație care s-a trimis din Base Camp  şi a fost preluat de toată lumea, am aflat ulterior. Evident, au început să curgă [cereri de interviu] de la tot ce vrei, Al Jazeera, CNN, NBC, Deutsche Welle... tot, tot, tot.

Doar că a sta de vorbă şi a relata nişte lucruri de la faţa locului şi a spune lumii ce se întâmplă, nu-i ajută pe cei care au nevoie de asta. 

„Trebuie să fac mai mult”

Oamenii cu care eu mă organizez logistic în Nepal au două elicoptere dintre cele 12-14 elicoptere cât sunt în Nepal. Și eu în zilele alea am fost acolo trup şi suflet, (nu a fost prima oară, am mai participat la rescue chiar le-am salvat viaţa unor oameni de-ai lor) și mă pregăteam să plec din Base Camp că se terminase totul, și mi-au zis „eşti mai folositor în altă parte, vii cu noi”. Altfel, dacă ar fi trebuit să plătesc să mă ducă din Base Camp în Lukla şi din Lukla în Kathmandu, ar fi trebuit să plătesc nişte mii de euro. Şi în presă am văzut scris că am fost salvaţi din Base Camp, deși fusesem unul dintre salvatori.

În momentul în care plecam din Base Camp mi-am dat seama că trebuie să fac mai mult și ţin minte cinematic cum i-am luat casca lui Tashi, şi i-am zis „să ajungem în Lukla că am de dat nişte telefoane să vedem ce se poate face”. Am ajuns în Lukla şi am început să sun, i-am sunat pe oamenii din echipa mea de sprijin din România să vedem cum și ce putem face.

În primul rând eu nu eram una din marile organizații internaționale care au toată structura asta făcută. La ei, dacă se întâmplă azi ceva,  mâine au campanie. Mie mi-a luat o lună să fac un site, să închei nişte parteneriate, să obțin plata cu cardul pe gratis, să fac spotul video... A durat, doar că eu de la început am zis că nu vreau să mă bag în partea de ajutor de urgență, eu vreau să mă bag în partea de reconstrucție.

Acolo nu era vorba de nevoi, Nepalul era varză şi înainte de cutremur. Aveau nişte probleme majore şi înainte de cutremur. [Am scris în textul despre] cum era să mor pe Shishapangma cum mi-au venit în minte două regrete, unul era legat de o fostă prietenă de-a mea şi altul era legat de o fundaţie educaţională pentru copii pe care nu am apucat să o fac. 

Voluntar dintotdeauna

Partea asta a mea de a face ceva nu ştiu dacă a pornit neapărat de la nişte nevoi de-ale lor, mai mult cred că de la un background pe care l-am avut întotdeauna, că eu fac voluntariat dintotdeauna, din liceu, când eram şi în Asociaţia de Turism şi Ecologie Călţun şi făceam proiecte şi voluntariat la Serviciul Public Salvamont Curtea de Argeş, după care am venit în facultate, cred că am făcut șase ani de voluntariat în viaţa mea. Și încă fac voluntariat. Săptămâna trecută am fost cu Ivan [Patzaichin] la un proiect pentru copiii expuşi abandonului şcolar, prin nişte sate sărace din zona Brașov. E o parte din felul meu de a da ceva înapoi. 

Am zis că trebuie să fac ceva şi de la asta am plecat. Oamenii ăia aveau toate nevoile din lume şi înainte şi acum. Concret, dacă mă întrebi de nevoi, cutremurul a distrus în jur de 5.000 de şcoli şi 1 milion de copii (date oficiale) au o provocare majoră să meargă la şcoală. 
    
Mie-mi trebuia un partener, pentru că Nepalul este o ţară mult mai birocrată şi mai coruptă decât România şi, ca să poţi să desfășori acolo nişte proiecte îţi trebuie cineva extrem de „greu”. Și am zis că trebuie să aibă câteva condiţii proiectul meu: toţi banii pe care eu îi strâng să meargă în proiecte, să nu meargă pentru nici un alt fel de cost. Să am super transparenţă și accountability în ce se întâmplă cu banii.  Eu să fac totul aici, cu oameni care se alătură proiectului. Adică tot ce ai văzut tu acolo, absolut totul, este cu zero buget, cu multe organizații și indivizi care au pus umărul la crearea și desfășurarea campaniei.

Viziunea a fost de la început că nimic [nu se va cheltui] pe costurile fixe. Și noi am strâns 106.000 de euro. 

Partenerul

I-am rugat pe cei echipa mea din România, când eram în Nepal, mă pregăteam să plec [să-mi trimită] o listă cu organizații potenţial [partenere]. Pe lista asta erau vreo 30 şi ceva de nume de la UNICEF şi Crucea Roşie până la Karuna-Shechen. Și în momentul în care eu am văzut Karuna Organization of Matthieu Ricard, am zis „asta e!”. 

Eu îl ştiam pe Matthieu în sensul în care îi ştiam pozele, îi citisem majoritatea cărţilor, unele dintre ele în Base Camp, el e şi un fotograf fantastic, şi nu doar că-l ştiam pe Matthieu şi fusesem atins, să zicem, de viziunea lui, ci aveam și un prieten comun, pe Éric Chazot, care este un fel de tăticul artei himalayene. Eu dacă nu făceam expediţii la 8.000 - dar încă nu e timpul pierdut - aş fi avut o galerie de artă himalayană, cu artefacte antropologice din zona culturală himalayană, budiste, hinduse, islamice, animiste etc. Şi îl ştiu pe Eric pentru că ne-am cunoscut în acest context, în Nepal. Și eram la World Class, la antrenament, imediat după expediţie, la bazin, şi îl sun pe Eric şi îi zic „vreau să fac asta, vreau să mă pui în legătură cu Matthieu Ricard”. În ziua aia vorbeam deja la telefon cu Matthieu Ricard. 
El are această organizație din anul 2000, desfașoară proiecte în Nepal, India și Tibet, în educație, sănătate, community development. 

8826, al șaptelea optmiar

Noi mai mult ne-am făcut treaba aici pentru că ei în timpul ăla au făcut intervenție de urgență pentru, nu știu, 500 de sate și 150.000 de oameni. Eu am vorbit cu Matthieu și Karuna am zis că fac o campanie de fund raising dați-mi materiale, noutăți ca eu să pot să comunic lumii ce ați mai făcut pe partea de relief și pentru partea de transparență și legitimitate, dar altfel n-am stat să îi sun în fiecare zi. 

Chiar mi-au trimis Karuna proiectul, banii pe care i-am strâns ajung cam de două școli și un pic (costă cam 45.000 de euro construcția unei școli). Am făcut partea de fund raising și le-am cerut informații atunci când aveam [nevoie], vorbeam din când în când cu Matthieu să spun stadiul campaniei, el să mă mai țină la curent cu ce mai făceau ei acolo. 

Totul a stat în a mobiliza niște oameni extraordinari alături de proiectul ăsta, de cauza asta.  Totul s-a făcut benevol, de la difuzările spotului, la bannerul pe care l-am printat pentru conferința de presă. Și pur și simplu am încercat să aduc niște oameni deosebiți alături, care să lucreze pentru asta. Banii pentru biletele de avion ca să mergem acolo ca să vedem proiectul și [să facem] follow-up, nu îi luăm din banii de campanie, sunt niște oameni care au donat biletele de avioane. Încă o dată, toată lumea a făcut lucruri, gândește-te că spotul ăla a fost difuzat  de vreo 1.400 și ceva de ori la TV în luna aia. Pentru o campanie umanitară este imens.

Asta am mai zis-o: pe partea asta de performanță sportivă Nepalul mi-a dat foarte mult, dar mi-a dat și mai mult, zic eu, pe partea de dezvoltare personală și încă unul dintre motivele pentru care nu puteam să stau deoparte. Matthieu are conceptul ăsta de compassion in action. Adică e foarte ușor, în 2015, să te uiți la Ebola, să te uiți la tsunami la televizor, să pici în depresie de toate nenorocirile astea care se întâmplă. Și să ai compasiune. E foarte ușor să ți se stârnească sentimentul ăsta față de ceilalți când te uiți la toate tragediile astea. Doar că, în anul 2015, zic eu că pentru ca compasiunea asta să mai însemne ceva, ea trebuie și pusă în acțiune. Altfel doar așa să îți fie milă de ăla și zici da și după aia să te întorci și să îți continui să îți bei ceaiul, nu înseamnă nimic.

O oră pe săptămână

Și nu cred că are vreo legătură cu granițe, cu etnii, cu continente, cu... „da, mă, da' pentru copiii din România, de ce nu faci?” Ba da, fac și pentru copiii din România. Uite, am fost săptămâna trecută... 

Dacă fiecare dintre noi ne-am dedica o oră pe săptămână, nu mai mult, unei cauze care să n-aibă legătură cu propria persoană și care să aibă legătură cu ceilalți, toți oamenii din țara asta, crede-mă că într-un timp foarte scurt am fi, mult mai mult pe direcția bună decât suntem acuma. Și pentru că eu am aceeași compasiune pentru copiii din Nepal ca și pentru ăștia din România. Adică eu n-am genul ăsta de fals patriotism și am și proiecte pentru aici. 

Din o sută și ceva de mii de euro, au fost 36.000 de SMS-uri [la 8826], deci 36.000 înseamnă 72.000 de euro au fost din SMS-uri de 2 euro. Ce poți să faci cu 2 euro? Cu 2 euro nu poți face nimic, dar în momentul în care tu te adresezi unor oameni care simt ca tine și care cred că dacă trimit 2 euro acuma la 8848 (dacă dai la 8848 se duc pentru [victimele din] Colectiv, apropo), tu nu poți să faci nicio diferență, dar dacă tu ai încredere că mai sunt în jurul tău unii care sunt la fel de visători care vor da și ei, atunci 2 euro cu 2 euro pot să însemne foarte mult și pot să facă diferența. Restul de bani au fost niște sponsorizări de la niște firme, 15.000 poate 20.000 maxim dintre ăștia, iar restul au fost transferuri bancare sau donații cu cardul. Deci, cu alte cuvinte, au fost în jur de 37.000 de donatori, poate 38.000.

Viitorul?

Eu cred că, probabil, peste niște zeci de ani lumea o să mă asocieze mai mult cu niște lucruri care au curând legătură cu ceilalți decât cu performanța de altitudine, care este oricum esențială pentru mine. Dar, cred că e foarte important ca tu să faci lucruri pentru tine și să faci lucruri de care ești capabil, și să îți depășești limite și să îți urmezi visul. Dar ca lucrul ăsta să fie complet, o mare parte din el trebuie să aibă legătură și cu ceilalți. Așa simt eu, așa mă gândesc. 

Deocamdată să duc proiectul ăsta la capăt care oricum este... Vorbesc cu oamenii și mă întreabă: „Când mai faci optmiarii? Când îi termini?” Este în continuare ca și cum n-aș fi urcat niciunul. Până nu-i urci pe toți și ești în viață, este ca și cum n-ai urcat niciunul. 

Mi-am făcut un plan concret până când să îi termin, dar... one at a time. Este atât de ușor să te lași îmbătat de ideea asta de performanță, încât poți să mori foarte ușor din cauza asta. Poate fii o mentalitate cu două tăișuri.

Seria „Povești românești de solidaritate în lume” este realizată în cadrul proiectului „România solidară în lume", derulat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, finanțat parțial de către Ministerul Afacerilor Externe prin programul României de cooperare pentru dezvoltare, RoAid, și implementat cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția Ministerului Afacerilor Externe sau a Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală.


×

Acest site folosește cookies. Navigând în continuare vă exprimați acordul asupra folosirii cookie-urilor.

Detalii