Se incarca...

Povești de succes

Trei refugiate de război reconstruiesc un sat din sudul Georgiei

Text și fotografii de Cătălina Contoloru și Horațiu Țicău



350 000 de oameni au fost forțați să își părăsească casele în urma războiului din 2008 din Abhazia și Osetia de Sud și să înceapă o altă viață în alte părti ale Georgiei. Aceasta este povestea a 3 femei refugiate, unite de dorința de a reconstrui comunitatea satului Tsintskaro, un sat aproape abandonat din sudul Georgiei.


“De aici se face drumul prost” spune Gia, în timp ce înaintăm pe o ceață de abia vedem la 10 metri în fața noastră. Drumul este plin de gropi, iar în jur, în afară de câțiva bolovani, nu se vede mai nimic. Mergem pe drumul ăsta vreo 40 de minute, până când intrăm în satul Tsintskaro, destinația noastră. După ce trecem de câteva case care par părăsite, oprim în fața unei clădiri ceva mai mari, de beton. Pare a fi singura clădire animată din sat, iar dinăuntru se aud multe zgomote, cântece și râsete.


În fața clădirii ne așteaptă 3 femei. După ce ne salutăm, noi în engleză, ele în georgiană, ne invită înăuntru, în centrul comunitar. Intrăm într-un hol îngust și imediat în partea stânga vedem o cameră în care vreo 15 copii cântă colinde. Stau cuminți, în cerc, uitându-se la profesorul care vine voluntar în sat să-i învețe muzică. Clădirea mai are alte 3 camere: bucătăria, în care se găsesc resursele necesare care transformă centrul comunitar într-un adăpost pentru situații de urgență și inundații, o cameră cu câteva aparate de sport și o altă cameră cu două calculatoare.


Rebuilding a Village in the South of Georgia


Ne așezăm la o masă, alături de Gia și cele 3 doamne. George Datukashlivi, căruia i se spune Gia, este facilitatorul comunitar din partea Caritas Georgia și el este cel care a învățat comunitatea din Tsintskaro cum să se protejeze de inundații și ce măsuri trebuie luate pentru a diminua efectele negative ale acestora. Iar doamnele Nora, Neli și Tsiuri sunt 3 refugiate de război, care acum locuiesc în satul Tsintskaro și au ajuns să fie liderii informali ai acestei comunități. Până în 2008 au locuit în Kodori, o regiune frumoasă din Abhazia de Sus, bogată în resurse, cu teren fertil și cu vreme bună mai tot timpul anului. Duceau o viață liniștită acolo, ne povestește doamna Nora zâmbind: “Aveam o fermă de 80 de porci, dar nici nu o numeam fermă, părea ceva obișnuit să ai atâtea animale ”. Totul s-a schimbat însă în urma războiului cu Rusia pornit pe 8 august 2008. La o zi după, familiile din acea regiune au fost forțate de armata rusă să-și părăsească casele, au luat ce au putut să ia, iar în scurt timp erau într-un camion care transporta refugiații de război, către Tbilisi. Acum casele și pământul lor se afla în teritoriul ocupat de ruși, fiindu-le interzis să se apropie de acea zonă.

Luna august au petrecut-o într-o școală din Tbilisi, la grămadă cu mulți alți refugiați, veniți fie din acea regiune, fie din Osetia de Sud. Au trăit în condiții foarte grele, iar în septembrie, când a început școala, au primit din partea Guvernului Georgiei două opțiuni: fie acceptă o sumă echivalentă cu 7000 de dolari la perioada respectivă, ca să-și cumpere un loc foarte mic în Tbilisi, fie primesc o casă în Tsintskaro, un sat cu multe case părăsite, abandonate de greci în anii 90, când o parte au fost repatriați, iar restul au emigrat în Rusia. “Majoritatea celorlalți refugiați au ales să rămână în Tbilisi, mai ales știind că Tsintskaro are multe probleme. Noi am decis să ne încercam totuși norocul și să mergem pe această variantă. Ne-a plăcut mai mult ideea de a avea o casă și o bucată de pământ” spune doamna Neli.  


Comunitatea din Tsintskaro era deja o comunitate mixtă și complexă, oamenii care locuiau aici aparținând unor diferite grupuri etnice și religioase. Pe parcursul ultimilor ani, aici au venit o parte din refugiații războiului din ‘92 din Abhazia, refugiați ecologici, care au venit din locuri distruse de dezastre naturale, precum și un număr semnificativ de azeri care, nevorbind limba georgiană, trăiau izolați de restul comunității. Mulți locuiau fără curent, gaz sau apă, în casele care, legal, erau deținute încă de greci. Pe lângă toate acestea, satul era inundat în fiecare primăvară, problemă care deși afecta direct doar câteva case, tăia accesul tuturor la un izvor, singura sursă de apa potabilă.


O dată cu venirea noului val de refugiați, în 2008, lucrurile au început să se schimbe. La cele 570 de familii existente aici, s-au adăugat aproximativ 70 de familii care au început o nouă viață în acest sat. Printre ei se aflau și cele 3 femei împreună cu familiile lor.


Casele pe care le-au primit necesitau multe schimbări ca să devină locuibile. După ce le-au îmbunătățit, prin forțele proprii, au început să vadă și toate problemele pe care le avea satul.


Într-o comunitate amorțită, care se obișnuise cu traiul greu și unde municipalitatea nu se implica în rezolvarea problemelor lor, cele trei femei au decis să dea startul schimbării și să îi implice și pe alții în activitățile lor. Le-a fost foarte greu, dar, cu sprijinul unei fundații locale Taso și UN Women, au inițiat două grupuri de sprijin, conduse de doamna Nora și doamna Neli, al căror scop era să adune comunitatea pentru a discuta atât despre problemele fiecăruia, cât și ale satului.

Implicarea lor în problemele comunității a atras și atenția altor organizații care au dorit să le ajute. Astfel, Caritas Georgia a venit în Tsintskaro în anul 2012, pentru a face un sistem de alimentare cu apă. Apoi, în 2014, când au avut oportunitatea de a-i sprijini în continuare prin alte proiecte, s-au întors în sat pentru a-i ajuta să-și rezolve problema inundațiilor anuale. Cu ajutorul Caritas România, au reușit să obțină fondurile necesare pentru implementarea unui proiect de educare a comunității din Tsintskaro pentru a reduce efectele dezastrelor naturale, în principal ale inundațiile.

Colaborarea cu Caritas România a pornit deoarece, după cum ne spune Irene Spagnul, Italian Donors Relations and Private Fundraising în cadrul Caritas Georgia, “Organizatia Caritas România este văzută ca un exemplu în regiune pentru implementarea cu succes a metodologiei community based Disaster Risk Reduction în diverse tari”.


Această metodologie este foarte apreciată pentru că presupune o abordare prin care comunitatea este implicată în rezolvarea problemelor și nu primește soluția de-a gata, ceea ce crește șansele ca soluția găsită să fie într-adevăr una adaptată problemei locale și nu una impusă, iar proiectul să reziste și după terminarea finanțării. în cadrul atelierelor avute, sătenii au învățat cum să identifice problemele cu care se confruntă în comunitate, cum să genereze soluții și cum să implice și alți membri ai comunități. S-a dovedit că cei mai implicați participanți au fost copiii, care au avut și un rol de liant între grupurile etnice, copiii azeri fiind cei care au putut să-i implice și pe părinții lor, nevorbitori de limbă georgiană.

Deși tema principală a fost reducerea dezastrelor cauzate de inundații, efectele proiectului au ajuns mult mai departe: “Trainingurile avute în cadrul proiectului le-au ajutat să dobândească  mai multe cunoștiințe, i-au ajutat să-și analizeze mai bine situația, să înțeleagă care sunt problemele pe care trebuie să le rezolve și cum. Acest proiect le-a dat mai multă încredere să îmbunătățească și alte aspecte ale vieții lor și să întărească și mai mult comunitatea. A fost ideea lor să construiască acest centru comunitar în care ne aflăm acum. Rolul lui este să fie și un adăpost pentru 20 de persoane în caz de inundații, dar zi de zi este folosit ca un loc în care se adună comunitatea” spune Gia.


O dată învățat procesul de rezolvare al problemelor, au continuat cu alte proiecte mici care, ușor ușor, le-au dat încredere în propriile lor forțe: au cumpărat două calculatoare pentru întreaga comunitate, au făcut un mic salon de înfrumusețare în sat, o brutărie, o croitorie. Un lucru de care sunt foarte mândre este faptul că au cumpărat instrumente muzicale pentru copiii care vin la centrul comunitar pentru diverse activități. O altă mare reușită  este îmbunătățirea relației cu municipalitatea: dacă înainte autoritățile abia știau unde este satul Tsintskaro, acum acest sat a ajuns să fie recunoscut ca exemplu de implicare civică. “Au învățat să fie insistente în relația cu municipalitatea și au căpătat curaj să-și facă cunoscute problemele cu care se confruntă peste tot unde merg. Este cea mai bună modalitate prin care poți face Guvernul Georgiei să te bage în seama” spune Gia. Acum sunt invitate la diverse conferințe naționale și, datorită perseverenței și efortului lor, au încredere că vor găsi fonduri pentru multe din proiectele pe care vor să le desfășoare.

Datorită rezultatelor pe care le-au avut cu centrul comunitar și cu celelalte proiecte pe care le-au realizat, acum întreaga comunitate are încredere în ele și de fiecare dată când caută soluții, apelează la ele. Satul se confruntă însă în continuare cu multe probleme: de la legalizarea caselor, la rata foarte ridicată a șomajului, la accesul la gaz. Cu toate acestea, au început la rândul lor să-i ajute pe alții: au dat fonduri unui sat vecin, pentru a-i ajuta să-și cumpere cărți și diverse materiale necesare pentru grădinița lor.  

 

Directorul școlii din sat, a întrebat-o suspicios pe doamna Neli, de ce se zbate atât de mult să construiască toalete în școală și să rezolve problema căldurii, din moment ce ea nu are copii care să meargă acolo. “Nu o fac pentru copiii mei, o fac pentru copiii noștri, care sunt toți copiii din sat. Mă implic pentru că știu că stă în puterea noastră să rezolvăm problemele care ne afectează comunitatea. ” ne spune doamna Neli, în timp ce toți ceilalți dau aprobator din cap.


Următoarele zile sunt iarăși pline, deoarece au o altă întâlnire în Tbilisi pentru a încerca să rezolve problema legalizării caselor, așa că le lăsăm să se pregătească.

 

Ne mai fac un tur al centrului comunitar, apoi, ne suim în mașină și plecăm înapoi spre Tbilisi. Gia se întoarce spre noi, și parcă, încercând să ne explice ce tocmai am văzut și auzit, ne spune uitându-se către satul de care ne îndepărtăm ”Au trecut prin iad. Au trecut prin război, dezastre naturale și ierni grele. Le-au văzut pe toate, dar cu toate astea sunt optimiste. Nu s-au victimizat și au înțeles că nu le va rezolva nimeni problemele. Noi le-am ajutat să se mobilizeze și le-am învățat un proces. Munca a fost ușoară pentru noi, dar greul de a aduce banii necesari pentru următoarele proiecte este la ele, și au tot sprijinul nostru. Acum știu că sunt capabile să facă orice.”


Acest articol a fost realizat în cadrul planului național de lucru al României pentru Anul European pentru Dezvoltare 2015 si finatațat de către Uniunea Europeană și Ministerul Afacerilor Externe al României. Conținutul acestui material  nu reprezintă poziția Uniunii Europene sau a Ministerului Afacerilor Externe. Proiectul ”Reducerea riscurilor de dezastre – o modalitatea către dezvoltarea sustenabilă” documentat de acest articol este derulat de Caritas România și finanțat de Ministerul Afacerilor Externe al României prin programul României de cooperare pentru dezvoltare – RoAid și implementat cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală.

×

Acest site folosește cookies. Navigând în continuare vă exprimați acordul asupra folosirii cookie-urilor.

Detalii